Sfârșitul cărții "Numără stelele" de Lois Lowry - povestire și părere

                              Sfârșitul cărții "Numără stelele" de Lois Lowry - povestire și părere

  Carte: Numără stelele

  Autor: Lois Lowry

  Editura: Arthur

  POVESTIRE

  Chiar în prima noapte pe care Ellen o petrece la familia Johansen, soldații naziști controlează apartamente. Evident, aceștia ajung și la apartamentul lui Annemarie, suspectând că familia Rosen este ascunsă acolo. Soldații bat la ușă, Mama și Papa deschid, dar și Annemarie și Ellen se trezesc din cauza sunetelor. Soldații percheziționează casa, apoi se uită la copii. Cu câteva momente în urmă, Annemarie îi smulge de la gât lui Ellen lănțișorul cu Steaua lui David, dovada că Ellen era evree. Soldații observă că Kirsti care dormea era blondă, Annemarie era blondă, dar numai Ellen era brunetă. Atunci, fata este întrebată cum se numește și ea răspunde cu: "Lise", numele surorii moarte a lui Annemarie. Chiar și așa, soldații nu se lasă convinși. Atunci, Papa scoate o fotografie cu Lise când era mică și brunetă, înainte ca părul ei să devină blond, și pretinse că era Ellen. După aceea, soldații părăsesc apartamentul.

  Următoarea zi, părinții nu le trimit pe fete la școală, considerând că este prea periculos. Papa îl sună pe fratele Mamei, Henrik, care stă în apropierea graniței Danemarcei cu Suedia. Papa îl întreabă pe Henrik dacă este vreme bună de pescuit. Annemarie aude conversația și își dă seama că nu este vorba de pescuit cu pești, dar ce însemna? Tot în aceeași zi, Mama, Ellen, Annemarie și Kirsti pleacă spre casa unchiului Henrik. În tren, mai au parte de o întâlnire cu niște soldați, dar nu se întâmplă nimic. Casa unchiului Henrik era veche și murdară, dar plină de amintiri din copilăria mamei și a lui Annemarie. Ziua următoare, Mama curăță casa. Henrik și Mama le spuseră fetelor că a murit cineva. Era vorba de mătușa Birte. Sicriul ei trebuia adus în sufrageria casei, așa era tradiția. Dar, Annemarie cunoștea toate rudele familiei și era sigură că nu există nicio mătușă Birte. Fata se duce la unchiul ei când era singur și bărbatul îi mărturisește o parte din adevăr. Nu murise nimeni și nu exista nicio mătușă Birte. Henrik nu îi spune totul fetei pentru a o proteja.

  În următoarea seară, în sufrageria casei stătea un sicriu închis. Annemarie știa că acolo nu se află nimic. Pe parcurs, ajung niște străini - un cuplu cu un bebeluș și un vârstnic. Apoi, sosesc și părinții lui Ellen împreună cu Peter. Ellen se bucură nespus când îi vede. Pentru câtva timp, toți stau în liniște în jurul sicriului. Peste câteva ore, Peter deschise sicriul, unde se aflau doar haine. Peter îi dădu domnului Rosen ceva împachetat într-o hârtie, rugându-l să îi dea pachetul lui Henrik, care se afla în port. Apoi, Peter plecă împreună cu cuplul și cu bătrânul. Peste douăzeci de minute, Mama trebuia să plece cu familia Rosen. Atunci, Annemarie își dădu seama ce însemnase "pescuitul" - transportarea familiei Rosen și a celorlalți în Suedia, pe apă. 

  Era patru dimineața și zorii o treziră pe Annemarie. Fata constată că Mama nu este acasă, chiar dacă ar fi trebuit să se fi întors până atunci. Annemarie se uită pe fereastră și o vede pe Mama la pământ, iese cât de repede poate din casă și se duce la ea. Femeia căzuse și se accidentase la întoarcere. Annemarie o ajută să intre în casă. În următoarele momente, fata vede pachetul care trebuia să ajungă la Henrik. Domnul Rosen căzuse pe scări și scăpase pachetul din buzunar. Atunci, Mama îi dă un coș fetei în care pune pachetul și câte ceva de mâncare și o trimite urgent în port la unchiul său, care nu plecase încă. Annemarie aleargă într-un suflet ca să ajungă, dar aproape de destinație dă peste doi soldați cu doi câini. Evident, o iau pe fată la întrebări și îi deschid coșul. Lui Annemarie îi era foarte frică de găsirea pachetului, chiar dacă nici ea nu știa ce se află acolo. Soldații găsesc pachetul învelit în hârtie și îl deschid. Era o batistă. Aceasta cade pe jos și câinii o miros, apoi o lasă în pace. Apoi, soldații pleacă. Annemarie ajunge în port la Henrik și îi dă batista. 

  Ziua aceea trecu și unchiul Henrik se întoarse acasă la Mama, Annemarie și Kirsti. Când era singur și mulgea o vacă, Annemarie se duse la unchiul său și îl întrebă despre batistă. Acea batistă era făcută special pentru câinii soldaților, care erau dresați să adulmece oamenii ascunși. Acea batistă le amorțea simțul mirosului. Astfel, când barca lui Henrik a fost controlată, familia Rosen care era ascunsă într-un spațiu special sub barcă nu a fost simțită. Dacă Annemarie nu i-ar fi dus batista unchiului său, familia Rosen ar fi fost prinsă.

  Peste doi ani războiul se încheiase. Copenhaga se simțea liberă. Ellen și familia sa erau încă în Suedia. Între timp, Peter a murit, fiind prins și arestat, apoi executat, deoarece făcea parte din Rezistență. Într-o zi în care familia lui Annemarie s-a dus să ducă flori pentru Peter, Annemarie a aflat adevărul despre moartea lui Lise. Și ea făcuse parte din Rezistență. Încercând să fugă cu mașina, naziștii au dat peste ea.

  PĂRERE: A fost o carte extrem de emoționantă cu suspans pe final, dar când am citit partea cu batista am fost puțin dezamăgită. Parcă devenise mult prea ficțional. Dar, la sfârșitul cărții se afla o postfață despre ce era real la toată povestea. Nu mi-a venit să cred când am citit, dar acele batiste chiar erau adevărate. În realitate, a fost create de suedezi, pentru a amorți mirosul câinilor care adulmecau, la fel ca în carte. În batiste se afla sânge uscat pentru a atrage câinii și un drog, pentru amorțire. De asemenea, am aflat despre momentul în care evreii danezi aveau să fie arestați și despre Reziștență.